Poziţia geografică. Terminologia Harta României, cu Transilvania propriu-zisă (portocaliu închis) (Banatul, Crişana, Sătmar şi Maramureş în portocaliu deschis)
Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei şi versantele carpatice ce se înclină spre aceasta. Pe teritoriul Transilvaniei se află 10 judeţe: Alba, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sălaj şi Sibiu.
Noţiunea Transilvania are, sub aspect geografico-politic, două accepţiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică, delimitată de Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi, la vest, de Carpaţii Occidentali (Munţii Apuseni). Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau Transilvania voievodală („ţara de dincolo de pădure”), suprafaţa ei totală măsurând aproximativ 57.000 km˛.
Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemeni la Maramureş, Crişana, Sătmar, ţinut cunoscut şi sub denumirea Partium, adică „părţile” dinspre Ungaria, alăturate după mijlocul secolului al XVI-lea nucleului istoric de pe podişul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei (vezi titulatura principelui Transilvaniei: „princeps Transilvaniae, partium regni Hungariae dominus...”). Adică: judeţele (comitatele) Maramureş, Sălaj, Satu Mare, Bihor şi Arad. Suprafaţa regiunii Partium a fost chiar mai mare. De exemplu, potrivit tratatului de la Speyer (1571), din Partium făceau parte judeţele (comitatele) Maramureş, Bihor, Zărand, Solnocul de Mijloc, Crasna, provincia (ţara) Chioarului şi judeţele (comitatele) Arad şi Severin.
Uneori, Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul românesc de la vest de Carpaţii Orientali şi nord de Carpaţii Meridionali, astfel incluzând şi Banatul. Caracterul fluctuant al conţinutului termenului se explică prin evoluţia complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în timpurile moderne.
Suprafaţa totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, însumează 100.293 km˛, care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeţei României. Populaţia ce trăieşte în acest spaţiu numără 7.221.733 locuitori, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populaţiei Românie Etimologia cuvântului „Erdély”
Regionimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075, este un cuvânt compus din termenii trans („peste”, „dincolo”) şi silva („pădure”) şi înseamnă "(teritoriul) de dincolo de pădure".
La începutul secolului al XII-lea, teritoriul era menţionat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”). În cronica Gesta ungarorum de la sfârşitul secolului al XII-lea a notarului regal P., zis Anonymus, este menţionat de asemeni sinonimul redat în textul latin prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara modernă erdő elve.
Anonymus scrie în latină „Erdelw” în secolul XII-XIII „Exinde montes descenderunt per tres menses et deveniunt in confinium regni Hungariae, scilicet in Erdelw.«) (»In Erdelw igitur quieverunt et pecora sua recreaverunt.«). (»Almus in patria Erdelw occisus est, non enim potuit in Pannoniam introire.«” „Predictus uero tuhutum uir prudentissimus misit quendam uirrum asututm patrem opaforcos ogmand, ut furtiue ambulans preuideret sibi qualitatem et fertilitatem terre ultra siluane: et quales essent habitatores eius. Quod si posse esset, bellum cum eis committeret. Nam uolebat tuhutum per se nomen sibi et terram aquirere. Vt dicunt nostri ioculatores: omnes locaa sibi aquirebat, et nomen bonum accipiebant. Quid plura? Dum pater ogmand speculator tuhutum per circuitum more uulpino, bonitatem et fertilitatem terre et habitatores eius inspexisset, quantum humanus uisus ualet. Vltra quam dici potest dilexit, et celerrimo cursu ad dominum suum reuersus est. Qui cum uenisset: domino suo de bonitate illius terre multa dixit. Quod terra illa irrigaretur optimis fluuiis, quorum nomina et utilitates seriatim dixit. Et quod in arenis eorum aurum colligerent, et aurum terre illius optimvm esset. Et ut ibi foderetur sal et salgenia, et habitatores terre illius uiliores homines essent tocius mundi. Quia essent blasij et sclaui, quia alia arma non haberent, nisi arcum et sagittas, et dux eorum geleou minus esset tenax et non haberet circa se bonos milites, et auderent stare contra audatiam hungarorum, quia a cumanis et picenatis multas iniurias peterentur.”
(Cap. 25 De prudentia tuhutj (Despre înţelepciunea lui Tuhutum): Dar mai sus-zisul Tuhutum, bărbat foarte înţelept, a trimis un bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca, umblând, să observe calitatea şi fertilitatea ţării şi ce fel ar fi locuitorii acesteia. Şi dacă ar fi posibil să poarte război cu aceştia. Căci Tuhutum voia să-şi câştige prin sine nume şi pământ. Cum spun bufonii noştri: toţi şi-au câştigat ţinuturi şi au primit nume bun. Ce să mai spun? În timp ce tatăl Ogmand, iscoada lui Tuhutum, examina, pe cale ocolită după obiceiul vulpesc, bunătatea şi fertilitatea pământului şi pe locuitorii acestuia, cât ţinteşte privirea omenească, i-a plăcut mai mult decât se poate spune şi s-a întors la stăpânul său în cea mai mare fugă. Care (Ogmand), pe când a venit la stăpânul său, i-a spus multe despre bunătatea acelei ţări. Că acea ţară este udată de cele mai bune fluvii, al căror nume şi utilitate le-a spus pe rând. Şi că în nisipul acestora se culege aur şi aurul acelei ţări este foarte bun. Şi în ce fel acolo se extrage sare şi sărături şi că locuitorii acelei ţări sunt mai neînsemnaţi din toată lumea. Pewntru că sunt blasi şi sclavi, pentru că nu au alte arme decât arcul şi săgeţile şi ducele acestora Geleou este mai puţin ferm şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu ar îndrăzni să stea împotriva curajului ungurilor, pentru că suferă multe vătămări din partea cumanilor şi picenaţilor (pecenegilor).)
Numeroşi cercetători interpretează ultra silvana şi Transilvania drept echivalente latineşti ale denumirii maghiare erdeuelu, adică erdő elve (v. mai jos). Anonymus face această menţiune o dată în capitolul 12, dedicat „Lodomeriei” şi „Galiţiei”, dar în contextul localizării geografice a ţării lui Menumorut şi a codrului Igfon. Citat (în ortografia latină din original): „Terram uero que est inter thisciam et siluam igfon, que iacet ad erdeuelu, a fluuio morus usque ad fluuium zomus, preoccupauisset sibi dux morout, cuius nepos dictus est ab hungaris menumorout, eo quod plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes cozar qui dicuntur.”
(Terram vero que est inter Thisciam et silvam Igfon, que iacet ad Erdeuelu a fluvio Morus usque ad fluvium Zomus, preoccupavisset sibi dux Morout, cuius nepos dictus est ab Hungaris Menumorout, eo quod plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes Cozar qui dicuntur.)
Variantele cele mai vechi, medievale, din cronici şi texte oficiale, ale denumirii Transilvania sunt terra ultrasilvana sau terra ultra silvam. Spre exemplu, Anonymus, notarul regelui Béla, scrie în cronica sa: De terra ultra siluana (titlul cap. 24); Nam terram ultra siluanam posteritas tuhutum usque ad tempus sancti regis stephani habuerunt (în acelaşi capitol); cuius sanctus rex stephanus subiugauit sibi terram ultra siluanam (cap. 27, „De morte Gelu”). (V. mai jos şi Tonciulescu.)
Unii cercetători consideră varianta Ardeal din limba română a fi derivare maghiară, având drept caracteristică adaptarea întâlnită şi în alte nume proprii: Erdőd -> Ardud etc.
Cuvântul maghiar erdő înseamnă „pădure, codru” (din verbul maghiar de origine fino-ugrică ered = a izvorî; o derivare este eredet „origine, sorginte”). În textele medievale este atestat erdeuelu = erdő elő , interpretat în maghiara modernă ca erdőelv > erdő elve > erdő elő > Erdély „de dinaintea pădurii”, în contrast cu interpretarea „(de) dincolo de pădure”. (Având însă în vedere ortografia oscilantă a cronicii lui Anonymus, cât şi a celorlalţi autori medievali, interpretările sunt nesigure, deoarece „u” putea reprezenta pe latineşte deopotrivă literele (implicit sunetele): „u”, „v”, „ü”, „ö” scurt, „ő” lung.)
Controversată este semnificaţia şi originea termenului românesc Ardeal, atestat documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului 960 rabinului de Córdoba Hasdai ibn Şaprut. Monarhul hazar menţiona „ţara Ardil” (în ebraică Ereţ Ardil, „ארדיל”), bogată în aur şi argint. Această menţiune a fost făcută în jurul anului 960. Varianta Ardeliu este atestată abia din anul 1432. „Numele românesc popular al ţării este Ardeal. Acest nume se poate citi pentru prima dată într-un document din 1432: Ardeliu (Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, volum I,pagina 22)”
.
Alţi cercetători au adus în discuţie termeni de origine indo-europeană derivaţi din tema *er(a)dh, din care ar proveni, printre altele, şi celticul Arduenna („pădure”). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezenţa radicalului "ard" (cu sensul de „înălţime”) în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche, Ardennes, Ardelt, Ardilla etc.). În această ipoteză, Ardeal ar însemna „loc înalt şi păduros”. Trebuie amintit aici şi forma latina "Arduus" care apartine aceleiasi radacini etimologice şi forma indiana veche "ardhuka" "a prospera" si forma albaneza "ardh-" care cu extensia "na" a dat "ardhuna" insemnând "profit" "castig" [1] Cuvintele "aridica" si formele "rădica", "rîdica", "ar(i)dica" apartin acestei rădacini si se poate aminti semantic si epitetul Dacia "Felix" insemnând Dacia "Prosperă"[2]
Unii cercetători au propus o explicaţie bazându-se pe lexicul limbii sanscrite: har-deal (în ebraică, har „munte”), „Grădina Domnului”, ceea ce s-ar suprapune peste o tradiţie românească creştină străveche, şi anume aceea că Ardealul este „Grădina Maicii Domnului”. Dar aceasta ipoteză este foarte puţin plauzibilă.
Terminatia “-eal” in românescul cuvânt “Ardeal” probează de asemenea că n-a fost preluat in română din maghiară Terminatia maghiară “-ely” devine “ei” in română. Cuvântul Ardeal in mod evident nu are terminatia “ei” in română
S-a luat de asemeni în considerare faptul că ungurii (uniune tribală ce trăise mult timp în stepă= nu ar fi avut în vocabular cuvântul „pădure”, trebuind să-l împrumute de undeva (deşi vatra străveche, de pe ambii versanţi ai munţilor Urali, unde trăiesc şi astăzi populaţii ugrice, sunt împăduriţi). Totodată s-a constatat şi fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele româneşti preluate de maghiari, "ea" se transformă în "é", iar „a” iniţial tinde să fie transcris „e”, potrivit sistemului fonetic maghiar.
Limba maghiară nu apartine grupului limbilor indo-europene iar cuvântul “Ardeal” este de origine Indo-Europeana.
Până în prezent, nici un lingvist nu a reuşit să dea o lămurire etimologică plauzibilă numelui "Erdély" decât prin erdő "pădure" cu adaosul sufixal -ély, acesta din urmă interpretat ca distorsionare a cuvântului elve. Totuşi, etimoanele nu sunt atestate altundeva în limba maghiară.
Problema etimologiei cuvântului "Ardeal" a fost tratată şi de Paul Lazăr Tonciulescu, în cartea sa Ardeal, pământ şi cuvânt românesc (Editura Miracol, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9315-60-7). Autorul trece în revistă diversele teorii apărute de-a lungul timpului şi le evaluează sub toate aspectele. Tonciulescu scrie într-o notă de subsol (într-o altă carte) ataşată textului ediţiei îngrijite de el a cronicii lui Anonymus,Gesta ungarorum (care conţine şi textul original în facsimil):
În toate ediţiile lui Anonymus publicate, ultra siluam din originalul latin este reprodus ultrasiluana. Corect, avem adverbul ultra = „foarte” şi adjectivul siluana = „păduroasă”, deci „foarte păduroasă”. Ceea ce este foarte important constă în faptul că, pentru „ţara de dincolo de pădure”, aşa cum a fost tradusă până în prezent de toţi traducătorii, sintagma ultra siluana, L. Fejérpataky foloseşte, în traducerea în ungureşte, forma erdőntuli föld (erdő „pădure”, tuli [túli] „[de] dincolo” şi föld „ţară” [de fapt „pământ”], deci „ţara de dincolo de pădure”). Dar, dacă Erdély ar însemna „ţara de dincolo de pădure”, se pune întrebarea: de ce L. Fejérpataky nu foloseşte cuvântul Erdély pentru a traduce în ungureşte terra ultra siluana? Răspunsul este foarte simplu: pentru că terra ultra siluana nu se traduce în ungureşte cu „Erdély”. Apoi, terra ultra siluana se referă la ţara lui Gelou, care era la nord de Erdeuelu/Erdély, „Ardeal”.
De subliniat că traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă este unică în literatură, aşa recunoaşte însuşi Tonciulescu. Mai mult, ea contravine sensului adverbului latin ultra, care nu înseamnă foarte, aşa cum o confirmă şi cele mai prestigioase dicţionare. Există deci motive întemeiate pentru a considera traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă drept eronată. [modificare] Etimologia cuvântului „Siebenbürgen”
Ca şi numele de „saşi”, denumirea de „Siebenbürgen” reprezentând chiar şi astăzi regiunea intracarpatică, are în jurul ei controverse importante în rândul istoricilor. Prin „Siebenbürgen” se înţelegea iniţial numai provincia Sibiului, astăzi ea cuprinde regiunea de podiş dintre Munţii Apuseni, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Orientali, adică tocmai zona denumită tradiţional de către maghiari drept „Erdély”(Ardeal). Cele mai vechi interpretări ale acestui nume sunt:
Anul 1241: în „Analele de la Zwifalt”: „Tartari terras Pannonie, Septum urbium, Moraviae vestaverunt”[3] în „Annales Sancti Trudperti”: „...Tartari terras Pannonie, Septum urbium, Moraviae vestaverunt”[4] Anul 1242: în notiţele călugărului Erfurt: „Eodem anno Tartari in Ungaria, terra scilicet Septem castrorum, civitatem dictam Hermanii villam in Aprili expugnantes, usque ad centum ibi peremerunt...”[5] Anul 1285: menţiune: „...Eodem anno Tarthari terram Ungarie que dicitur Septemcastris, intraverunt et multos chirstianos captivaverunt et occiderunt” şi „...quid audientes Septemcastrenses”.[6] Anul 1296: o menţiune despre un anume „maister Dietrich von Siebenbuergen”.[7] Anul 1300: Ottacher din Stiria aminteşte despre „Sybenburger”.[8]
După cum se poate observa, în numeroasele variante ale lui „Siebenbürgen” şi „terra scilicet Septem castrorum” apare numeralul „şapte” (respectiv septem) şi substantivul „Burg” (respectiv „castrum”). Primul care a încercat o explicaţie a fost Papa Pius al II-lea (Aeneas Silvius Piccolomini) care a dat sugestia că numele vine de la existenţa unui număr de şapte oraşe.[9] Acesta a făcut referire la Sibiu, Cluj, Sighişoara, Sebeş, Mediaş, Braşov, şi Bistriţa. Th.Nägler consideră că Papa Pius al II-lea şi o mulţime de alţi cercetători din acest domeniu care au încercat o enumerare a unor oraşe existente în acea epocă care să fie în număr de şapte, nu au putut aduce dovezi ştiinţifice credibile. Pentru a susţine o asemenea afirmaţie, el indică faptul că adeseori s-au făcut referiri de localităţi care au fost întemeiate ulterior perioadei în care numele de „Siebenbürgen” a devenit cunoscut. Th.Nägler dă în acest sens exemplul oraşului Braşov care datează dintr-o perioadă mai târzie decât Sibiul, Clujul sau Sebeşul, adică din secolul al XIII-lea. În plus, susţine Nägler, până în secolul al XIII-lea în Transilvania nu existau oraşe medievale.[10] Emblema cu cele „Şapte cetăţi” componente
Eduard Robert Rösler [11] avansează ideea că saşii nu au înţeles denumirea veche a oraşului Sibiu, „Cibinium” sau cea presupus a fi a unui greav localnic, „Villa Hermanni”, şi au numit aşezarea „Cibinburg”. Din „Cibinburg”, după părerea sa ar fi luat naştere numele de „Siebenbürgen”, care ar fi devenit după un timp şi numele întregii provincii a Sibiului.[12] De fapt, numele de „Cibinburg” nu apare menţionat în niciun document până în secolul al XIV-lea, saşii adaptând în dialectul săsesc cuvântul „Cibin” în forma „Zabeng” care este o exprimare foarte diferită de „Siebenbürgen” pentru a putea accepta formarea numelui în dispută.
K.J.Schröer[13] consideră că numele de „Siebenbürgen” ar veni de la regiunea muntoasă din Germania, „Siebengebirge” (Şapte munţi), supoziţie necredibilă prin simplul fapt că nu au fost menţionaţi colonişti în Transilvania care să provină din acea regiune. Fritz Holzträger[14], susţine o teză similară pornind de la modul de formare a denumirilor din regiunea Rinului cu numeralul „sieben”. Toate dovezile documentare sunt însă mai târzii, folosind cuvântul dialectal „Sewenberjen” prin care el consideră că locuitorii din zona Cibinului l-ar fi dat Carpaţilor Meridionali şi denumirea s-ar fi referit doar la provincia Sibiului, „berjen” transformându-se în „bürgen”(cetăţi).
J. Wolff[15] supune atenţiei opinia că numele ar veni de la „cele Şapte Scaune”, a căror regiune administrată de saşi coincide cu teritoriul al carui nume este atat de disputat. Cum „scaunele” erau în număr de şapte, dar menţionarea documentară a lor este datată de abia în secolul al XIV-lea şi la nivelul anului 1200 procesul de colonizare era în plină desfăşurare, Th.Nägler consideră că „Siebenbürgen” este mai veche decât organizarea administrativă a provinciei Sibiului.[16]
Kurt Horedt[17] în cercetările sale arheologice a constatat existenţa a zece cetăţi de graniţă în sudul Transilvaniei: Cisnădie, Avrig, Răşinari, Sibiel, Tilişca, Orlat, Săsciori, Gârbova, Tălmaciu şi Lauterburg(Boiţa, lângă Turnu Roşu). K. Horedt este de părere că şapte dintre ele au reprezentat baza pentru formarea numelui „Siebenbürgen”. Cum numele de „Siebenbürgen” era deja omniprezent la începutul secolului al XIII-lea, dovezile arheologice ale lui K.Horedt nu corespund cazului studiat deoarece săpăturile efectuate au identificat construcţii ridicate cel mai devreme în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.[18]
Într-un mod similar colonizării germane în Transilvania, ungurii şi secuii erau, în momentul stabilirii lor în Panonia, organizaţi în regiuni tribale şi ulterior în comitate, iar în Transilvania în triburi şi ginţi, şi mult mai târziu în scaune[19]. Este cunoscut faptul că secuii, din cele şase triburi, au format şapte scaune din care şase în sud-estul Transilvaniei urmate de scaunul Arieş din Munţii Apuseni. Mai vechi decât scaunele secuieşti şi cele săseşti au fost cele şapte comitate transilvănene ungureşti.[20] Asemănător saşilor, secuilor şi ungurilor, există menţiuni documentare de organizări teritoriale în şapte scaune ale cumanilor în Ungaria şi chiar ale românilor din Banat.[21]
Toate cercetările şi disputele în jurul numelui „Siebenbürgen” conduc la conturarea ideii că atât comitatele iniţiale săseşti şi cele şapte scaune cât şi denumirea în cauză provin din perioada cuceririi ungare.[22] Astfel, primele menţiuni documentare amintesc prima dată, secolul al XII-lea, de comitatele ungureşti şi mai târziu de scaunele secuieşti şi săseşti, ultimele două având aceeaşi perioadă de formare.[20
Transilvania pozitia geografica – poza de strainintaramea, in Transilvania · 21.3KB
